Povesti

Un tânăr l-a întrebat pe duhovnicul său:

– Aş vrea să cunosc cât mai multe despre credinţă şi religie. Am citit multe cărţi, dar nu ştiu care sunt adevărate şi care nu. Unele spun într-un fel, celelalte altfel, eu ce să mai cred?

– Fiule, cea mai mare ispită este cea care îţi încearcă credinţa cu tot felul de iz frumos spuse, dar golite de duh. Ţi-ar plăcea ca cineva să-ţi dăruiască un măr tare, roş, dar când vrei să-l mănânci să vezi că înăuntru-i tot viermănos şi stricat? Ar fi mărul acela bun de ceva? Aşa sunt şi unele cărţi: ţin mintea ocupată cu tot felul idei, dar nu hrănesc şi sufletul.

Citeşte cât mai mult, dar caută să fii asemenea albinelor, ce trec din floare în floare şi culeg doar nectarul, nu şi alte lucruri inutile. Culege şi tu, la rândul tău, nectarul căiţilor, caută ce-i folositor în ele şi, de vei şti să găseşti adevărul în cărţi, vei şti să-l găseşti şi în viaţă.

Păgânii spun că religia, credinţa nu este logică. Dar, de fapt, credinţa este mai presus de logică. Mintea noastră judecă după cele lumeşti şi nici pe acestea nu-i în stare să le cuprindă. Cele cereşti nu pot fi găsite astfel. Nu căuta cu mintea ceea ce trebuie să cauţi cu sufletul, fiindcă cele ale sufletului numai cu sufletul le poţi afla. Şi ţine minte: degeaba citeşti despre credinţă, dacă nu trăieşti în credinţă!

Într-o seară, un tânăr se întorcea acasă. Dar, din cauza întunericului ce se lăsase, s-a împiedicat de un bolovan şi, căzând, s-a lovit destul de tare. Supărat foc, a plecat mai departe, dar un gând nu-i dădea pace. Ce căuta ditamai bolovanul în mijlocul drumului şi cum de nu l-a văzut la timp? Aoleu, dar dacă mai trec şi alţi oameni şi păţesc la fel ca el? Chiar în acea clipă, tânărul s-a oprit şi, cu toate că se lovise destul de tare şi se grăbea să ajungă acasă, a făcut cale întoarsă până la bolovanul cu pricina pe care l-a împins la marginea drumului. Acolo putea să stea oricât, că nimeni nu s-ar mai fi împiedicat de el. De-abia acum, tânărul nostru a plecat liniştit şi mulţumit spre casă. Rana pe care i-o pricinuise căzătura îl durea parcă mai puţin acum, când ştia că i-a scăpat, poate, şi pe alţii de la o suferinţă ca a lui.

Să ştii să te gândeşti şi la ceilalţi, înseamnă să ştii să trăieşti. Bucuriile celor de lângă noi trebuie să fie şi bucuriile noastre, iar durerile şi necazurile lor, trebuie să ne doară şi pe noi. Decât să ne purtăm fiecare de grijă, mult mai bine ar fi dacă fiecare ar avea grijă de ceilalţi.

Te-ai întrebat vreodată dacă n-ai trecut chiar tu pe drumul acela de pe tânărul a dat la o parte bolovanul? Fără să îl cunoşti, fără să te cunoască, fără să aştepte vreo mulţumire, omul acela ţi-a făcut un bine.

Într-o seară de iarnă, o tânără familie stătea în jurul mesei. Tatăl era trist şi apăsat de griji, iar mama plângea, ţinându-şi faţa în palme. Fetiţa lor cea mică, mirată de această situaţie, se apropie încet şi întrebă:

- Mamă, de ce plângi?

- Fata mea, sunt zile grele nu mai avem bani şi pentru a putea trăi am vândut şi casa aceasta frumoasă. Mâine va trebui să ne mutăm într-o casă mult mai mică. De aceea plâng, fiindcă ne este greu să plecăm din acest loc minunat, unde am trăit în linişte atâţia ani, şi să ne mutăm într-o casă sărăcăcioasă şi ca vai de ea…

- Dar, mamă, nu locuieşte Dumnezeu şi în casa aceea săracă în care ne vom muta?

Miraţi de credinţa copilei şi de adevărul spus de aceasta, părinţii au înţeles că, în viaţă, greutăţile şi necazurile de orice fel încolţesc sufletului omului, dar credinţa şi speranţa nu trebuie niciodată uitate, fiindcă doar cu ele în suflet drumul spinos al vieţii e străbătut mai uşor.

"Precum meşterul aruncă aurul în topitorie şi-l lasă a se cerne şi a se curăţa prin foc până ce străluceşte, tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele omeneşti să fie cercetate de necazuri, până ce se curăţă şi se lămuresc.”

La părintele Paisie Olaru venise o femeie să se spovedească.

Ea l-a întrebat:

-Părinte, cum o fi cu mântuirea mea?

Eu nu ştiu multe rugăciuni pe de rost, pentru că nu am fost dată la şcoală şi nu ştiu să citesc.

Părintele a întrebat-o:

- Şi nu te rogi?

la care ea a grăit:

-Mă rog, cum să nu mă rog?.

- Şi cum te rogi?.

- Uite cum mă rog.

Atunci când mătur prin casă zic în mintea mea:

-Doamne,curăţeşte sufletul meu, cum curăţ eu gunoiul din casă.

Atunci când spăl rufe spun din nou:

Spală, Doamne, negreala păcatelor din inima mea, ca să fie frumoasă, aşa cum e o rufă curată şi spălată.

Când fac orice alt lucru spun aceleaşi cuvinte.

Femeia l-a întrebat în final:

- Părinte, o fi bună rugăciunea asta? iar părintele Paisie i-a spus asa:

Numai aşa să te rogi toată viaţa de acum înainte!.

Un elev s-a plâns într-o zi profesorului său că nu-L întâlneşte pe Dumnezeu.

Profesorul i-a răspuns:

- Dacă îţi vei spune că ai nevoie de El, atunci Îl vei întâlni pe Dumnezeu.

Elevul nu a înţeles mesajul, motiv pentru care, într-o zi, pe când se aflau în faţa unui râu, profesorul i-a cerut copilului să stea cu capul sub apă.

Când acesta a ieşit, profesorul l-a întrebat de ce nu a stat mai mult.

Atunci copilul i-a răspuns:

Pentru că simţeam nevoia să respir.

Profesorul i-a răspuns:

Când vei simţi nevoia după Dumnezeu, la fel de puternic precum cea pentru respiraţie, atunci Îl vei întâlni pe Dumnezeu.

Un om, ajuns în rai, i-a cerut lui Dumnezeu să-i descopere viaţa pe care a trăit-o.

Dumnezeu i-a înfăţişat-o ca şi când ea s-a desfăşurat pe nisipul unei plaje.

Omul a văzut că în momentele de bucurie erau patru urme de paşi pe nisip, ale lui şi ale lui Dumnezeu.

Dar în clipele de suferinţă, erau numai două urme. Mâhnit, omul i-a spus lui Dumnezeu:

- De ce în momentele grele m-ai lăsat singur?

Acesta i-a răspuns:

- În clipele de suferinţă erau doar urmele Mele, pentru că atunci te purtam pe braţe.

Într-o seară, un tânăr se întorcea acasă. Dar, din cauza întunericului ce se lăsase, s-a împiedicat de un bolovan şi, căzând, s-a lovit destul de tare.

Supărat foc, a plecat mai departe, dar un gând nu-i dădea pace.

Ce căuta ditamai bolovanul în mijlocul drumului şi cum de nu l-a văzut la timp?

Aoleu, dar dacă mai trec şi alţi oameni şi păţesc la fel ca el?

Chiar în acea clipă, tânărul s-a oprit şi, cu toate că se lovise destul de tare şi se grăbea să ajungă acasă, a făcut cale întoarsă până la bolovanul cu pricina pe care l-a împins la marginea drumului.

Acolo putea să stea oricât, că nimeni nu s-ar mai fi împiedicat de el.

De-abia acum, tânărul nostru a plecat liniştit şi mulţumit spre casă.

Rana pe care i-o pricinuise căzătura îl durea parcă mai puţin acum, când ştia că i-a scăpat, poate, şi pe alţii de la o suferinţă ca a lui.

Să ştii să te gândeşti şi la ceilalţi, înseamnă să ştii să trăieşti.

Bucuriile celor de lângă noi trebuie să fie şi bucuriile noastre, iar durerile şi necazurile lor, trebuie să ne doară şi pe noi.

Decât să ne purtăm fiecare de grijă, mult mai bine ar fi dacă fiecare ar avea grijă de ceilalţi.

Te-ai întrebat vreodată dacă n-ai trecut chiar tu pe drumul acela de pe care tânărul a dat la o parte bolovanul?

Fără să îl cunoşti, fără să te cunoască, fără să aştepte vreo mulţumire, omul acela ţi-a făcut un bine.

"Dragostea necondiţionată - rădăcina şi izvorul binelui".

Un om călătorea pe un drum de ţară, împreună cu soţia sa..

Obosiţi de atâta mers şi văzând că îi prinde noaptea pe drum, cei doi călători au vrut să tragă la un han..

Dar hangiul, om rău, a refuzat să-i primească, spunându-le că nu mai are camere libere. Nevasta omului s-a arătat nemulţumită..

- Ei, lasă, femeie, a încercat să o liniştească omul, lasă, că ştie Dumnezeu ce e mai bine!.

- Mai, omule, zise atunci femeia sa, dar ce poate fi bine când, uite! - nu avem unde sta peste noapte!.

În sfârşit, au plecat mai departe şi, spre bucuria lor, au întâlnit un ţăran, om sărac, dar bun la suflet..

Văzând că i-a prins noaptea pe drum, ţăranul i-a primit cu drag în căsuţa lui.

Dar a doua zi dimineaţa, când au vrut să plece mai departe, ţăranul le-a dat o veste uluitoare celor doi călători: peste noapte, hanul fusese atacat de hoţi, care îi jefuiseră pe toţi călătorii.

- Vezi, i-a mai spus omul femeii - trebuie să avem încredere în felul în care Dumnezeu le rânduieşte pe toate.

Ţii minte ce ţi-am spus aseară? "Lasă, ştie Dumnezeu ce e mai bine".

"Fără nicio îndoială că Dumnezeu rânduieşte faptele noastre mai bine decât am putea-o face noi înşine".

Un ţăran cam rău la suflet a găsit, într-o zi, pe păşunea sa, vaca vecinului.

Mânios, omul a luat animalul la bătaie, după care l-a legat şi l-a dus înapoi, spunându-i vecinului său:

- Dacă mai găsesc o singură dată vaca ta la mine-n grădină, să ştii că o bat şi mai rău, ai auzit?

A doua zi, însă, vecinul cel dintâi găsi şi el, în bătătura sa, două oi ale celuilalt, ce se strecuraseră printr-o spărtură a gardului.

S-a apucat omul şi a reparat gardul, după care a luat frumos oile şi le-a dus stăpânului lor, celui crud, spunându-i:

- Am găsit la mine-n curte două dintre oile dumitale. Le-am adăpat şi ţi le-am adus acasă. Dacă am să le mai găsesc şi altă dată în curtea mea, să ştii că am să fac la fel: am să le port de grijă şi am să ţi le aduc nevătămate.

- Iţi mulţumesc, i-a răspuns ţăranul. Puteai să faci la fel ca mine, dar acum îmi dau seama ca eu am greşit.

Vei vedea că a doua oară nu se va mai întâmpla!

Într-o zi, un ţăran ieşi pe ogor, la semănat.

Un grăunte, rămas pe vârful unui bulgăre de pământ, a început să se laude către altul, aflat adânc sub brazdă:

- Vezi tu, frate, zaci acolo luptându-te cu frigul pământului şi cu bezna, tânjind după o rază de soare, după lumină şi căldură.

Eu, frăţioare, o duc mult mai bine, în timp ce tu te chinui.

Dar, în clipa aceea, o cioară a coborât pe neaşteptate din văzduh şi a înghiţit grăuntele rămas la vedere.

În schimb, fratele său de sub brazdă încolţi peste puţin timp şi, din micul grăunte, ieşi din pământ un spic frumos şi trainic.

De-abia acum, lumina şi căldura soarelui îi făceau cu adevărat bine.

Cu vremea, spicul deveni copt şi roada lui multă.

Astfel, speranţa şi smerenia celui de-al doilea i-au adus adevărata viaţă, în timp ce mândria l-a costat scump pe primul.

Greutăţile vieţii nu trebuie să ne sperie şi să ne descurajeze, căci Dumnezeu vede suferinţa şi credinşa noastră şi ne va răsplăti negreşit, la momentul oportun. Cu speranţă şi rugăciune, putem trece peste orice obstacol al vieţii.

Însă cei a căror inimă este plină de ei înşişi, în care nu mai este loc şi pentru Dumnezeu, adică pentru iubire, pentru speranţă şi încredere, aceia sfârşesc, asemenea primului grăunte, în ghearele păsării întunericului – în ghearele vrăjmaşului din iad.

"Dumnezeu stă împotrivă celor mândri, iar celor smeriţi le dă har".

Un călugăr bătrân se ruga pe malul unei ape curgătoare.

Se ruga în mijlocul naturii, privea cristalinul apei, când remarcă un scorpion căzut în apă; şi lupta cu disperare să-şi salveze viaţa.

Înduioşat şi plin de milă, pustnicul băgă mâna în apă şi scoase scorpionul la mal.

Acesta însă, drept răsplată, îl înţepă îndată pe chiar salvatorul lui.

După o vreme, când îşi deschise ochii din nou din rugăciune, bătrânul văzu că scorpionul era din nou în apă şi pe punctul să se înece.

Din nou îl salvă bătrânul călugăr, iar scorpionul îl înţepă pentru a doua oară, la fel de tare încât acesta suspină.

Când această scenă se repetă pentru a treia oară, un pelerin care observa de departe, foarte atent, toate acestea, îl întrebă pe bătrân:

- Dar de ce îl ajuţi mereu pe acest scorpion nemernic, care în loc să-ţi mulţumească el te răneşte mereu?

Fiule, amândoi ne urmăm firile noastre, spuse bătrânul înţelept.

Ţine de firea scorpionului să înţepe şi de a mea să fac binele necondiţionat, în iubire şi compasiune !

În viața noastră de zi cu zi întâlnim la fiecare pas câte un scorpion, dar nu întâlnim în noi pe bătrânul pustnic,

care obsesiv de frumos iubește pe cel ce-i face rău.

Uneori deznădăjduim când vedem că scorpionii din viața noastră ne arată nerecunoștință.

Întodeauna ne dorim să primim calde mulțumiri, să fim lăudați pentru faptele noastre si nicidecum înșelați în așteptări.

Din păcate însă nu realizăm cât de scorpioni suntem noi înșine cu Dumnezeul nostru Iisus Hristos, pe care-L pălmuim la fiecare pas pentru binele făcut, prin fapte rele, prin judecare și osândire, prin nelucrarea sinelui.

Trăim în „zodia scorpionului” și înțepăm mâna întinsă a lui Dumnezeu și nici măcar nu ne întristăm pentru asta!

Doamne Dumnezeul meu, ajută-mă în lucrarea mea sinceră să scap de scorpionul din mine și să devin candid/ă și înțele(a)pt/ă precum bătrânul din poveste !!!

Bunicul unei fetiţe avea un obicei prost; seara se ducea pe câmp şi fura tot ceea ce găsea, punea în căruţă şi venea acasă.

O dată a luat-o şi pe nepoata sa pentru a ţine calul.

Pe câmp, bunicul luă ce găsi, apoi veni către căruţă uitându-se în dreapta şi în stânga să nu îl vadă cineva, dar nepoata sa, din căruţă, îl întrebă:

- În sus te-ai uitat?

Atunci bunicul s-a gândit îndelung la cuvintele nepoatei sale şi, de atunci, nu a mai furat niciodată.

Uităm să privim în sus de nenumărate ori în viața noastră, făcând orbește fel de fel de răutăți.

Căutăm să nu fim descoperiți de oameni – în fața cărora ne rușinăm – dar de Dumnezeu, Cel ce vede toate, nicidecum.

Câte măsuri de precauție ne luăm pentru a nu ne rușina pe lumea aceasta de tot ceea ce facem și cum omitem să privim în sus; și să ne întrebăm de fiecare dată:

- Doamne, Ție îți place ceea ce fac eu acum, binecuvântezi Tu faptele mele?

Într-o şcoală de la ţară, la ora de religie, un copil l-a întrebat pe preot, care le vorbea despre milă ca despre

prima virtute pe care trebuie să o avem neapărat ca să ne mântuim:

- Părinte, dar eu, care sunt sărac şi nu am ce dărui, cum să... fac eu milostenie?

Dacă aş avea şi eu mai mulţi bani, aş da cu dragă inimă, dar aşa…

- Fiule, nu asta înseamnă milă.

Uite, de exemplu, ieri dimineaţă, plecând cu treburi, am văzut-o peste drum pe mama ta,

ieşind din curte şi ajutând până acasă o bătrână, ce se ostenea cu o legătură de lemne.

Mai târziu, am zărit-o iarăşi îndrumând un călător ce se rătăcise şi, chiar dacă nu l-a putut ospăta,

un sfat bun şi o cană cu apă rece s-au găsit şi pentru el.

Când vecina de alături a plecat în târg cu treburi, i-a lăsat în grijă copilul cel mic.

Spre seară, când doi săteni se certau în drum, a ieşit şi, cu vorbe frumoase, i-a împăcat.

Vezi tu, acum, ce este mila?

Chiar dacă nu ai bani să dai şi celorlalţi, nimic nu te împiedică să-i ajuţi cu atât cât poţi.

Nu trebuie să dai din buzunar, ci din suflet.

“Cu un bănuţ dăruit, poţi cumpăra cerul. Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire.

Dacă n-ai nici măcar acel bănuţ, atunci dă un pahar cu apă rece!” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Într-o seară de iarnă, o tânără familie stătea în jurul mesei.

Tatăl era trist şi apăsat de griji, iar mama plângea, ţinându-şi faţa în palme.

Fetiţa lor cea mică, mirată de această situaţie, se apropie încet şi întrebă:

- Mamă, de ce plângi?

- Fata mea, sunt zile grele nu mai avem bani şi pentru a putea trăi am vândut şi casa aceasta frumoasă.

Mâine va trebui să ne mutăm într-o casă mult mai mică.

De aceea plâng, fiindcă ne este greu să plecăm din acest loc minunat, unde am trăit în linişte atâţia ani, şi să ne mutăm într-o casă sărăcăcioasă şi ca vai de ea…

- Dar, mamă, nu locuieşte Dumnezeu şi în casa aceea săracă în care ne vom muta?

Miraţi de credinţa copilei şi de adevărul spus de aceasta, părinţii au înţeles că, în viaţă, greutăţile şi necazurile de orice fel,

încolţesc sufletului omului, dar credinţa şi speranţa nu trebuie niciodată uitate, fiindcă doar cu ele în suflet drumul spinos al vieţii e străbătut mai uşor.

"Precum meşterul aruncă aurul în topitorie şi-l lasă a se cerne şi a se curăţa prin foc până ce străluceşte,

tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele omeneşti să fie cercetate de necazuri, până ce se curăţă şi se lămuresc”.

„De aceea, o astfel de cercetare a lui Dumnezeu este o mare binefacere pentru suflet” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

O dată, un ţăran a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi.

I-a chemat dimineaţa la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică. A plecat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să-şi împartă ziua cum cred ei de cuviinţă.

Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru în tindă şi l-a întrebat pe cel mai mare:

- Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta?

- Ce să fac, tătucă, am mâncat-o şi-ţi mulţumesc.

A fost tare bună. Am luat, apoi, sâmburele, l-am plantat în spatele casei, am udat locul şi nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos şi roditor.

- Bine ai făcut, băiatul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar. Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta?

- Am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fragedă...

- Şi apoi?

- Păi, am aruncat sâmburele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare bune erau.

- Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un om lacom că lacomul mai mult pierde şi leneşul mai mult aleargă.

- Dar ţie ţi-a plăcut piersica, a fost bună? - l-a întrebat ţăranul şi pe cel de-al treilea fiu al său.

- Nu ştiu.

- Cum nu ştii, da’ ce-ai făcut cu ea?

- Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!

- Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de vânzare în viaţă; mai ales, nu ceea ce ai primit de la părinţi.

În sfârşit, ţăranul l-a întrebat şi pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toţi.

- Dar ţie ţi-a plăcut piersica?

- Nici eu nu ştiu, tătucă.

- Cum, şi tu ai vândut-o?

- Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, şi i-am dus-o lui.

S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit din suflet.

Cu lacrimi în ochi, tatăl şi-a luat copilaşul pe genunchi şi I-a spus:

- Nu ştiu ce te vei face tu în viaţă, dar ştiu că, indiferent ce drum vei urma vei fi un bun creştin şi asta e tot ce contează.

Iisus Hristos: „Lăsaţi copiii să vină la Mine!” (Sfânta Scriptură)

Plimbându-se prin sat, un boier s-a întâlnit cu un ţăran sărac şi a început a se lăuda cu averile lui:

- Vezi tu livada de pe deal ? E a mea.

Pădurile care înconjură satul sunt şi ele ale mele.

Până şi pământul pe care calci acum al meu este.

Tot ce vezi, de jur-împrejur, e proprietatea mea. Toate astea sunt doar ale mele.

- Dar acela ? - l-a întrebat ţăranul, arătând cu degetul spre cer.

Nu cred că şi cerul este al tău.

Acela este al meu - a mai spus ţăranul şi, cu zâmbetul pe buze, a plecat liniştit, lăsându-l pe boier mirat şi cu ciudă în suflet.

“Cel ce s-a născut înţelept poartă bogăţia cu el” (Sfânta Scriptură).

Într-o şcoală, la ora de religie, profesorul le vorbea elevilor despre nemurirea sufletului.

Văzând chipurile nedumerite ale micuţilor, domnul profesor scoase un ceas mare de masă şi îl arătă tuturor:

- Vedeţi cum merge acest ceas ? Ca şi un om care trăieşte, tot astfel ceasul ticăie şi rotiţele lui se învârt.

După aceea, a pus ceasul pe catedră, i-a demontat cu grijă carcasa de metal şi a scos mecanismul plin de rotiţe mici, ce continuau să se învârtă.

- Vedeţi, chiar dacă am scos motoraşul din carcasă, el continuă să meargă. Tot aşa şi sufletul, când părăseşte trupul, după moarte, continuă să trăiască.

Sufletul este nemuritor şi, de aceea, trebuie să ne îngrijim nu doar de trupul nostru, ci şi de suflet.

Aşa cum aveţi grijă să nu vă murdăriţi hainele sau să nu vă răniţi lovindu-vă, tot aşa trebuie să fiţi mereu atenţi ca nici sufletul vostru să nu se “murdărească” de păcate sau să fie doborât de ispite şi neputinţă.

Sufletul trebuie să fie mereu curat, fără răutate şi fără păcat, fiindcă doar aşa el poate primi lumina binecuvântată a dragostei dumnezeieşti.

Doar aşa sufletele noastre pot iubi şi pot fi iubite.

“Sufletul trăieşte veşnic şi nu poate muri, căci este suflare din suflarea lui Dumnezeu, iar la Judecata de Apoi, sufletul iarăşi se va uni cu trupul” - Sfântul Ioan Gură de Aur.

Aflându-se în excursie pe munte, o tânără familie a poposit într-o cabană de la marginea unei văi.

Băiatul cel mic, supărat pe fratele său, s-a dus în spatele cabanei şi a strigat de ciudă:

-Te urăsc!

Dar, imediat, un glas puternic i-a răspuns:

- Te urăsc, te urăsc...!

Speriat, copilul a alergat în casă şi i-a povestit tatălui toată păţania, spunându-i că, afară, cineva strigă la el că-l urăşte.

Au mers împreună la locul cu pricina, unde tatăl i-a spus fiului său:

- Aici erai când ai auzit că cineva te urăşte?

- Da!

- Ia spune-i că-l iubeşti!

- Te iubesc! - a strigat copilul şi, de îndată, văile i-au răspuns: Te iubesc, te iubesc!..."

- Ţine minte, i-a mai zis tatăl, aşa este şi în viaţă: dacă eşti om rău, numai răutate vei întâlni, dar dacă eşti om bun şi te porţi frumos cu ceilalţi, atunci doar dragoste vei găsi, la tot pasul.

Şi, chiar dacă nu vei fi iubit totdeauna de către oameni, în schimb dragostea Domnului va fi mereu cu tine. Să nu uiţi asta!

"Când un străin bate, caritatea îi deschide uşa ospitalităţii; odată intrat, îl întâmpină bucuria; odată primit, îl găzduieşte omenia.

Pe cel flămând, îl hrăneşte bunătatea; pe cel deznădăjduit, îl călăuzeşte credinţa, iar pe cel tulburat, dragostea " (Sfântul Ambrozie).

Se spune că, demult, un războinic s-a întâlnit cu un călugăr şi l-a întrebat:

- Cum poate să existe rai şi iad, când nu văd nimic din toate astea? Poate cineva să-mi arate raiul şi iadul?

- Dar tu, l-a întrebat călugărul, cum te poţi numi războinic, când nu văd în faţa mea decât un caraghios?

Soldatul mâniat a scos imediat sabia, dar, la fel de calm, bătrânul călugăr i-a spus:

- Vezi, aşa se deschid porţile iadului!

Înţelegând lecţia dată, războinicul a pus sabia în teacă şi s-a înclinat respectuos.

- Vezi, i-a mai spus călugărul, aşa se deschid porţile raiului!

Demult, a venit la un călugăr, un om tare necăjit şi l-a întrebat:

- Ce este rău cu mine ?

- De ce nu îmi găsesc liniştea ?

-De ce nu sunt mulţumit de viaţa mea ?

Bătrânul călugăr a luat, atunci, o sticlă şi, după ce a umplut-o pe jumătate cu apă, a pus-o în faţa omului şi l-a întrebat:

- Cum e această sticlă ?

- Este pe jumătate goală!

- Vezi, i-a mai spus călugărul - eu o văd pe jumătate plină.

În viaţă, trebuie să vezi partea frumoasă a lucrurilor.

Nu este greu, mai ales că în toate există ceva frumos. Dacă vom şti să privim natura, vom vedea frumuseţe şi bogăţie.

Dacă vom şti să-l privim pe om, în adâncul lui, vom vedea bunătate şi dragoste.

Privind astfel viaţa şi oamenii, devenim noi înşine mai frumoşi, mai bogaţi şi mai buni.

"Fii totdeauna cu Dumnezeu, dacă vrei ca Dumnezeu să fie totdeauna cu tine!" (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Se povesteşte că un bărbat şi femeia sa au venit la un preot să-i ceară sfat.

Femeia îşi acuza omul că este prea risipitor, în timp ce bărbatul o mustra pe nevastă că este prea zgârcită.

Uitându-se la ei, preotul le-a arătat palma deschisă şi i-a întrebat:

- Dacă mâna mea ar fi mereu astfel, mi-ar mai fi ea la fel de bună ?

- Nu, părinte!

Preotul a strâns atunci puternic pumnul şi, ţinându-l aşa, i-a întrebat:

- Dar dacă mâna mea ar fi mereu astfel, mi-ar fi de ajutor ?

- Nu, bineînţeles, părinte.

- E, atunci mai gândiţi-vă la asta şi o să vedeţi care are dreptate!

“Tot ce întrece dreapta măsură e vătămător. Nici prea mult, nici prea puţin!” - Avva Moise

Un om avea mai mulţi copii, dar era foarte supărat, fiindcă fiii săi se certau: ei, purtându-se cu răutate.

Azi aşa, mâine aşa… într-un cuvânt, între flăcăi era mereu neînţelegere.

Multă durere îi pricinuiau tatălui, care ar fi vrut să-i vadă trăind în pace şi înţelegere.

-Vreţi să vă spun cine sunt fraţii aceştia atât de cruzi unii cu ceilalţi?

Suntem noi, oamenii. Nu suntem noi toţi oamenii, fiii aceluiaşi tată, Dumnezeu?

- Ne înţelegem noi, unii cu ceilalţi? Ne iubim aproapele aşa cum ar trebui să o facem?

-Nu-L doare pe Dumnezeu când vede că între oameni e atâta neînţelegere, minciuni, hoţii, războaie, păcate de tot felul?

- De ce ne-a făcut Dumnezeu? Ne-a făcut pentru a ne iubi unii pe alţii, pentru ca fiecare să poarte grija celuilalt.

Şi pentru fiecare bun creştin, pentru fiecare om care trăieşte fără păcate, în dragoste şi înţelegere cu cei de alături, Dumnezeu se bucură, la fel cum se bucură un tată pentru copiii lui.

Iubindu-ne unii pe alţii, căutând binele celorlalţi mai mult decât pe al nostru, devenim mai buni şi mai înţelepţi.

Doar aşa ne apropiem, cu fiecare clipă, de Dumnezeu, de dragostea şi bunătatea Lui.

Iisus Hristos: “Să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum v-am iubit Eu!” ( Sfânta Scriptură).

După ce a muncit câteva ceasuri pe câmp, un ţăran s-a aşezat la umbra unui pom să se odihnească.

Deodată, lângă el a venit în zbor o raţă sălbatică şi s-a oprit chiar alături, să ciugulească boabele căzute pe ogor.

Uşor, ţăranul şi-a scos căciula şi – zdup! – a prins pasărea.

- Ce noroc pe capul meu, şi-a zis. O să fac un foc de vreascuri şi o să prăjesc raţa asta. Să vezi ce bună o să fie!

Dar în timp ce încerca să scoată pasărea de sub căciulă, aceasta se strecură repede pe lângă mâna omului şi, ridicându-se imediat în zbor, dusă a fost.

Privind cu necaz după ea, ţăranul a mai zis:

- O, ce suflet bun am! Sper ca Dumnezeu să vadă cum m-am îndurat de pasărea aceasta, dându-i drumul, şi să mă răsplătească pentru binele pe care l-am făcut!

Oare ce răsplată ar fi meritat un asemenea om? Cel ce încearcă să ascundă un păcat cu alt păcat, o minciună cu altă minciună, un rău cu alt rău, acela singur se păcăleşte.

Aşa cum întunericul se alungă doar cu lumină, tot astfel răul nu poate fi alungat decât cu bine.

“Păcatul este nedreptate. Cine păcătuieşte fie se nedreptăţeşte pe sine, fie nedreptăţeşte pe altul” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Odată, un om stătea liniştit la masă, ospătându-se cu poftă din felurile pregătite.

La picioare, s-a aşezat câinele său. Uitându-se în ochii omului, câinele îşi spunea:

- Dă, Doamne, să mănânce cu poftă stăpânul meu şi, după ce s-o sătura, să-mi dea şi mie o bucăţică!

în acest timp, s-a apropiat şi pisica.

Privindu-l pe om cum mănâncă şi gudurându-se pe lângă el, îşi spunea în sinea ei:

"Dă, Doamne, să orbească stăpânul meu, doar o clipă, să-i pot fura mâncarea!”

Câinele aştepta să primească tot ce omul s-ar fi îndurat să-i dea, cunoscând bunătatea stăpânului său.

Pisica însă pândea orice moment să poată fura, lăcomia îndemnând-o să nu se mulţumească cu ceea ce ar fi primit.

Aşa este şi în viaţă. Unii dintre prietenii care ne înconjoară sunt asemenea câinelui, adică fideli şi devotaţi, răbdători şi sinceri.

Alţii însă sunt asemenea pisicii: oricând cu un zâmbet pe buze, dar mereu cu răutate în suflet, aşteptând doar prilejul să fure şi să profite de pe urma ta.

Când ai în preajma ta prieteni adevăraţi, bucură-te pentru ei şi pentru prietenia voastră;

când vezi însă că de tine se apropie şi cei asemenea pisicii, nu-i goni şi nu te purta cu ei aşa cum ar merita, ci roagă-te pentru ei şi încearcă, prin bunătatea ta, să îi faci şi pe ei mai buni.

“Suferiţi de pe urma unui om rău? Iertaţi-l, ca să nu fie astfel doi oameni răi!” (Fericitul Augustin)

Un tânăr l-a întrebat pe duhovnicul său:

- Aş vrea să cunosc cât mai multe despre credinţă şi religie.

Am citit multe cărţi, dar nu ştiu care sunt adevărate şi care nu. Unele spun într-un fel, celelalte altfel, eu ce să mai cred?

- Fiule, cea mai mare ispită este cea care îţi încearcă credinţa cu tot felul de cuvinte frumos spuse, dar golite de duh.

Ţi-ar plăcea ca cineva să-ţi dăruiască un măr tare, frumos, dar când vrei să-l mănânci să vezi că înăuntru-i tot viermănos şi stricat?

Ar fi mărul acela bun de ceva? Aşa sunt şi unele cărţi: ţin mintea ocupată cu tot felul de idei, dar nu hrănesc şi sufletul.

Citeşte cât mai mult, dar caută să fii asemenea albinelor, ce trec din floare în floare şi culeg doar nectarul, nu şi alte lucruri inutile.

Culege şi tu, la rândul tău, nectarul cărţilor, caută ce-i folositor în ele şi, de vei ştii să găseşti adevărul în cărţi, vei ştii să-l găseşti şi în viaţă.

Păgânii spun că credinţa nu este logică. Dar, de fapt, credinţa este mai presus de logică.

Mintea noastră judecă după cele lumeşti şi nici pe acestea nu-i în stare să le cuprindă.

Cele cereşti nu pot fi găsite astfel.

Nu căuta cu mintea ceea ce trebuie să cauţi cu sufletul, fiindcă cele ale sufletului numai cu sufletul le poţi afla. Şi ţine minte: degeaba citeşti despre credinţă, dacă nu trăieşti în credinţă!

“Fără Dumnezeu nu este posibil a-L cunoaşte pe Dumnezeu” (Sfântul Irineu)

O dată, patru ucenici au vrut să se întreacă. Zis şi făcut.

S-au aşezat toţi într-o încăpere şi au decis ca, timp de trei zile, nici unul să nu spună o vorbă, ca astfel să-şi încerce răbdarea şi puterea de concentrare.

Dar, spre seară, când a început să se întunece, unul nu s-a mai putut abţine şi a zis:

- Să aprindă cineva lumina!

- Ce faci, nu trebuia să tăcem? – l-a întrebat nedumerit al doilea.

- Proştilor, de ce aţi vorbit? – se repezi al treilea să-i dojenească.

- Ehe, doar eu am tăcut! – se lăudă cu îngâmfare cel de-al patrulea.

Fiecare ucenic a căzut pradă câte unei ispite: graba, neîncrederea, mânia şi mândria – cele patru ispite care încearcă pe oameni în tot ceasul.

De aceea, răbdarea este cel mai bun tovarăş de drum în viaţă; îţi trebuie răbdare să munceşti, să înveţi, să te rogi … îţi trebuie răbdare şi să iubeşti.

“Unde nu este răbdare, nu este nici iubire" ( Sfântul Grigorie Dialogul)

Odată, un domnitor renumit pentru mintea sa luminată, a aflat că, departe, într-o mănăstire retrasă, trăieşte un călugăr bătrân, om de o rară înţelepciune, şi, dorind să vadă el însuşi cât de adevărată este această veste, se duse neîntârziat în acel sfânt lăcaş şi ceru să-l vadă pe călugăr.

Când acesta veni supus şi smerit, domnitorul, vrând să-l încerce într-o situaţie mai puţin obişnuită, îi spuse:

- Părinte, pot să te întreb ceva?

- Desigur, Măria-ta, întreabă-mă!

- Vezi, deja te-am întrebat.

- Iar eu deja ţi-am răspuns.

- Ce mi-ai răspuns?

- Dar tu ce m-ai întrebat?

Văzând înţelepciunea acestuia, domnitorul a petrecut, de atunci, mult timp împreună cu bătrânul călugăr, care, pentru poveţele sale, era mereu preţuit şi căutat atât de boieri, cât şi de cei simpli şi umili, ce veneau de departe pentru sfaturile sale folositoare, izvorâte din credinţa şi înţelepciunea sa.

“Înţelepciunea este izvor de viaţă" (Sfânta Scriptură)

Pe un drum, un câine a sărit la un om şi a început să-l latre.

Omul însă a pus imediat mâna pe o piatră şi a aruncat după animal.

Câinele s-a ferit imediat şi, ce să vezi?! a sărit mai tare la om, gata-gata să-l muşte.

Speriat rău, omul a mai apucat doar să intre într-o curte şi să trântească poarta.

Acum stătea acolo, în timp ce câinele urla de mama focului dincolo de gard.

Chiar în acel timp, a trecut pe stradă şi un călugăr.

Văzându-l, câinele a sărit la părinte, lătrând şi arătându-şi colţii.

Liniştit, călugărul a scos o bucată de pâine din traistă şi i-a întins-o căţelului.

Imediat, acesta a încetat să latre, s-a apropiat uşor-uşor şi, dându-şi seama de bunătatea omului, a luat bucăţica de pâine chiar din mâna acestuia şi a început să o mănânce de zor.

Apoi s-a aşezat lângă călugăr, dând din coadă.

- Vezi, omule ?i-a spus părintele celui din spatele gardului – bunătatea naşte totdeauna bunătate.

Dacă tu ai fost rău cu câinele, cum ai fi vrut să fie el cu tine.

- Hai, vino şi mângâie-l/p>

Să nu mai faci niciodată un rău, acolo unde poţi face bine. Şi crede-mă, oriunde şi oricând poţi face numai bine. De tine depinde!

“Dragostea este bucuria de a face altora bucurii” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Dorind să-l contrazică, un necredincios îi spuse unui creştin:

- Voi, creştinii, spuneţi că Dumnezeu este oriunde. Dacă este aşa, de ce te mai duci la Biserică, să asculţi predica, când oricum Îl vedem peste tot.

- Aşa este, pe Dumnezeu, cei cu credinţă Îl văd peste tot şi prin toate, însă priveşte!

Chiar dacă aerul este încărcat pretutindeni cu vapori de apă, aceştia nu-ţi astâmpără setea şi, de aceea, mergi la fântână.

La fel şi noi, creştinii, mergem la Biserică aşa cum tu mergi la fântână. Tu îţi astâmperi setea trupului cu apa proaspătă şi rece a fântânii, noi ne astâmpărăm setea sufletului cu apa dătătoare de viaţă veşnică: Cuvântul lui Dumnezeu.

“Biserica este o corabie, iar creştinii care merg la Sfânta Biserică şi intră în ea sunt izbăviţi din furtuna păcatelor” (Sfântul Nicodim)

Demult, trăia un bătrân, om cu frica lui Dumnezeu, ce-şi câştiga traiul trecând călătorii, cu barca sa, de pe un mal pe celălalt al unui râu.

- Într-o zi, în timp ce moşul îl trecea cu barca pe un tânăr, acesta observă că pe fiecare vâslă este ceva scris şi întrebă:

- De ce ai scris pe o vâslă “credinţă” şi pe cealaltă “fapte bune”?

- Fiindcă acestea două mă conduc în viaţă, răspunse bătrânul.

- Nu cred că omul are nevoie de amândouă, spuse cu îndrăzneală tânărul.

Este de ajuns doar una după care să îţi călăuzeşti viaţa: dacă faci fapte bune, eşti de folos celorlalţi, dacă ai credinţă, îţi eşti ţie însuţi de folos.

ătrânul nu a spus nimic, dar a început să vâslească cu o singură vâslă.

Barca nu a mai avansat niciun pic, învârtindu-se în loc. În felul acesta a înţeles tânărul ce-a vrut să spună omul: că acela cu suflet curat, adică luminat de credinţă, va avea şi o viaţă curată, adică încărcată de roadele bunătăţii şi milei creştineşti.

Cum este sufletul omului, tot aşa îi este şi viaţa.

Credinţa fără bunătate nu este decât ipocrizie.

Cel cu adevărat credincios îl iubeşte pe Dumnezeu, iubindu-i pe oameni.

Faptele bune şi credinţa sunt cele două aripi cu ajutorul cărora sufletul nostru se înalţă spre Dumnezeu.

Cu o singură aripă nu poţi zbura!

"În fapte se arată credinţa. Credinţa fără fapte nu există” (Sfântul Simeon Noul Teolog)

Mergând prin parohia sa, un preot l-a auzit pe un copil vorbind urât cu prietenii săi de joacă şi înjurând.

Oprindu-se, l-a întrebat:

- Dacă cineva ar vorbi în limba engleză, ce ai crede despre el?

- Că este un englez, a răspuns băieţelul.

- Dar dacă cineva ar vorbi în limba spaniolă?

- Ar fi un spaniol, desigur.

- Nu crezi că este la fel şi cu cel care vorbeşte “limba” lui Dumnezeu? Un creştin spune doar lucruri frumoase şi folositoare.

De la omul rău, dimpotrivă, nu auzi decât vorbe urâte, înjurături şi minciuni. Cum este sufletul omului, aşa sunt şi vorbele sale.

Fii atent ce spui, fiindcă, mai devreme sau mai târziu, vei ajunge între cei a căror limbă o vorbeşti!

Poţi ajunge între păcătoşi şi diavoli sau între îngeri şi sfinţi.

“Omul este o corabie mică, în care se află lei şi balauri, otravă şi răutate, cărări bolnave şi prăpăstii fără sfârşit. Dar tot acolo este şi Dumnezeu, sunt şi îngerii, viaţa şi împărăţia Domnului, lumina şi Apostolii, cetăţile cereşti şi comorile de har: acolo, în sufletul omului, sunt toate” (Sfântul Macarie)

La un dineu, se găsea, printre musafiri, şi un ateu – om rău, lipsit de credinţă – care l-a întrebat la un moment dat pe creştinul de alături:

- De unde ştii tu că Dumnezeu te-a iertat pentru păcatele tale sau că îţi ascultă rugăciunile, când, de fapt, nu vezi nimic din toate acestea?

- Dar tu, îl întrebă la rândul său creştinul, de unde ştii dacă este zahăr în ceaiul pe care îl bei acum?

- Cum de unde? Simt gustul zahărului.

- Deci ştii că este zahăr în ceaiul tău, chiar dacă nu-l vezi.

E, tot aşa simt şi eu dragostea lui Dumnezeu în inima mea.

Sufletul meu îngreunat de păcate se simte izbăvit prin puterea Sfântului Duh. Sfânta Liturghie, Sfânta Spovedanie, rugăciunile îmi înalţă sufletul ce nu-şi găseşte liniştea decât la Dumnezeu.

Dragostea nu o vezi cu ochii trupului, ci cu ochii sufletului.

“Când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu” (Sfântul Isaac Sirul)

Demult, un mare împărat a vrut să încerce înţelepciunea copilului său, moştenitorul tronului, şi a aşezat pe o masă coroana şi sabia lui.

Chemându-şi fiul, i-a cerut să se gândească bine şi să aleagă ce îi este mai de folos în viaţă. Băiatul a ales sabia.

- De ce tocmai sabia, l-a întrebat regele?

- Pentru că prin sabie, pot câştiga şi păstra coroana.

- Aşa este, fiul meu, ai făcut o alegere bună.

Însă ţine minte: la fel este şi calea pe care trebuie să o urmeze fiecare om, fie el rege sau ţăran de rând:

Calea Crucii, a jertfei, a dăruirii de sine. Crucea este singura armă pe care o poţi folosi în viaţă, în războiul de toată vremea, războiul cu diavolul,

cu ispitele, cu neputinţa şi cu tine însuţi. Credinţa înseamnă luptă.

Tu ai sabia prin care poţi cuceri şi păstra coroana, însă Crucea o avem cu toţii şi numai prin ea putem primi şi păstra Cerul în sufletele noastre. Să nu uiţi asta, fiul meu!

“Calea lui Hristos este Crucea de fiecare zi. Nimeni nu s-a urcat vreodată la cer prin comoditate” (Sfântul Isaac Sirul)

Într-un sat din câmpie, s-au întâlnit la fântână trei femei.

Două dintre ele nu încetau să-şi laude băieţii. Cea de-a treia însă, nu spunea nimic, cu toate că avea şi ea un băiat de care nu s-ar fi putut plânge.

Au luat cele trei femei câte o găleată cu apă şi au plecat împreună înapoi, spre casă. Pe drum, s-au întâlnit cu cei trei copii, care se jucau într-o livadă.

- Ia uite-l pe-al meu, a zis prima femeie. E aşa de puternic.

- Dar al meu, zise şi a doua, e priceput la toate.găleata

Nici de această dată, cea de-a treia femeie nu a spus nimic, însă copilul ei, văzându-şi mama, s-a gbrăbit să vină şi să ia el .

Ceilalţi doi băieţi au început să râdă şi au rămas să se joace mai departe.

Acum se vedea adevărul. Din modestie, cea de-a treia femeie nu se lăudase cu feciorul său, dar, în locul ei, vorbeau faptele…

“Învaţă-te, fiule, să fii totdeauna simplu şi fără răutate!” (Sfântul Efrem Sirul)

Se povesteşte că un om a fost acuzat, odată, de o faptă pe care n-o făcuse.

Pentru a scăpa de pedeapsă, cineva trebuia să depună mărturie că omul acesta este nevinovat.

S-a dus el la cei trei prieteni pe care îi avea şi i-a rugat ca, a doua zi, să meargă împreună cu el la judecător şi să-l scape astfel de pedeapsă.

A doua zi, primul prieten s-a scuzat că nu mai poate veni.

Al doilea l-a urmat până la uşa tribunalului, însă acolo s-a răzgândit şi a făcut cale întoarsă.

Cel de-al treilea prieten, pe care omul contase cel mai puţin, a intrat, a depus mărturie pentru el şi l-a salvat, redându-i astfel libertatea.

La fel se întâmplă cu fiecare dintre noi.

Cei trei prieteni pe care îi avem în viaţă şi care ar putea vorbi despre noi, aşa cum suntem cu adevărat, sunt averea noastră, rudele noastre şi toate faptele bune pe care le-am făcut,

însă, când murim, realizările noastre, fie ele cât de mari, rămân aici, fără să ne ajute cu ceva.

Rudele ne urmează până la groapă, dar rămân şi ele tot aici, în lumea aceasta.

Doar faptele noastre bune, cel de-al treilea prieten, sunt cele ce ne urmează şi dincolo de moarte, arătându-I lui Dumnezeu adevărul despre sufletul nostru.